Azi cerul e ca ieri, il privesc necontenit si nu ma satur de albastrul lui, ii caut petice de nori si vad doar soare. Deseori sfarsesc cu ochii rosii si plini de lacrimi si-mi spun ca sunt ale mortilor. Cand lacrimile mele se prapadesc inghitite de podea se face zgomot, imi e teama sa nu trezesc frica si sa sfarsesc in intunericul mintii mele.
Privesc la umbra strazii si astept sa treaca cineva, oricine, sa ma priveasca si sa-mi zambeasca si apoi sa imi faca o poveste, sa ma creada print si sa ma trimita in basme, sa ma faca cavaler si sa lupt pe fronturi imaginare, sa ma imbrace in cersetor si sa ma arunce in temnitele mintii lor sa imi eliberez memoriile si sa se contopeasca cu ale lor, sa le strag intr-o sfera pe care sa o pun lant cerului.
Prin crapturile podelei urca un parfum strain si crutemura praful, imi apropii urechea pentru a-i afla numele, lumina slaba il da de gol si il privesc cum prinde forma unei cupe, o prind si sorb din ea iluzii, o scap printre degete si ii simt cioburile, imi taie carnea si ma retrag, fara sange astept apusul.
Cu pasi de piatra – ii simt prezenta si trupul meu parca ia foc si vin cu miile de umbre si-mi este frig si ard si tremur…
O mana fina imi racoreste mintea, simt cu obrajii mei prin culoare. Din glasul ei ingeri prind forma si ma trezesc.
si o vad in umbra usii cum sta si nu se-ndura sa fie iar soldat, iar eu imi ascund ochii pentru ca nu-mi trada iubirea, si las in urma zgomotul unui zambet si o invitatie la cina. Cand privesc din nou pe geam il vad cum isi pleaca fruntea brazdata si inchide ochii grei lasand in urma acel parfum strain , dar acum intr-o noanta severa de scrum.
