Niciodata

  • A trecut ceva vreme de cand nu te-am mai vazut. Cu ce ocazie imi treci azi pragul din nou?
  • Mi-a fost dor de tine.
  • De mine!?.. . ce vrei?
  • Nimic.
  • Minti!

Chipul lui era mai trist ca niciodata, nu a fost el un om prea vesel, dar nu avea asa de multe riduri.. si

  • Mi-a fost dor de tine, atata tot..
  • M-ai vazut, acum poti linistit sa pleci.

I-am intors spatele si m-am dus in magazie,  acelasi parfum, acelasi pulover, acelasi miros de toamna ca atunci cand a plecat. Au trecut 14 ani si inca imi amintesc de el. Cobor treptele si imi amintesc ultima cearta, ultimele cuvinte, paharul de vin de pe masa, durerea din sufletul meu, copilul vecinilor care dormea la noi in acea noapte. M-am rezemat de masa de biliard din subsol. Era a lui. Mi-am trecut mana peste catifeaua atat de ponosita si de prafuita. Hmm.. imi amintesc primul sarut si cum tatal lui ne-a prins intinsi pe ea, eram fara bluza si aveam fata rosie, niciodata nu l-am putut privi in ochi dupa acel incident, acum ma face sa zambesc. Eram o copila indragostita de un om mare. Un om rau si razbunator. Eram atat de proasta, cum am putut sa fiu mandra ca acel om ma iubea, era cel mai rau… da, asa patetica ma simt acum, atat de trist e sa ma regasesc in copile de pe strada de mana cu un “baiat rau”, zambetul lor inocent, tigara din coltul gurii lor, rujul sters de pe buzele lor, si apoi sa sper ca ele vor avea un final de poveste mai fericit ca al meu.. Imi amintesc cum m-am certat cu toata lumea pentru el, aveam 14 ani.. am fost in stare sa fug cu el in lume si sa nu ma mai intorc. Credeam orbeste in cuvintele lui, in imbratisarile lui, un sarlatan. Imi amintesc cum  m-am mutat in garsoniera lui, era aproape goala, avea multe cutii cu nimic in ele, masa de biliard in loc de pat si o patura. Atat. Apoi au aparut multe alte lucruri noi, televizor, telefon, dulapuri cu bautura.. perne, dar masa de biliard a ramas patul nostru. Am rupt legatura cu familia si mi-am facut prieteni noi, eram mandra de mine si eram fericita in acel cosmar. Nu mancam cu zilele nimic ca el sa isi poata cumpara tigari si bautura, prietenii lui credeau ca suntem avuti, tot ce aveam era furat. Furam haine sa am cu ce ma imbraca, furam bani si bijuterii, furam tot ce puteam. Imi era constant frica, imi era frica de el, de politie, de oamenii de pe strada. Usor usor am incetat sa mai zambesc sau sa mai sper la o altfel de viata, el, usor usor a incetat sa ma mai iubeasca. Pleca cu zilele… cu noptile… cu “treburi”.. imi era frica sa nu pateasca ceva, ma rugam .. ma rugam neincetat sa fie bine. Ma rugam sa nu ma paraseasca. Acum nu ma mai rog.  Ma plimb acum in acest subsol cu anii aceia pusi in cutii.. peste alte cutii. M-a parasit pentru alta, mi-a zis ca a doua zi sa dispar din casa. Ne-am certat pentru prezenta copilului din camera, pentru bani, pentru ca sunt urata si plictisitoare.. Deja aveam putin peste 23 de ani. Am plecat si am luat tot cu mine.

Am urcat inapoi in magazin. El era tot acolo rezemat de usa de la intrare.

  • Nu ai plecat?
  • Nu.
  • De ce?
  • Te iubesc inca!

“Te iubesc!”.. cat am tanjit ca aceste cuvinte sa fie rostite de acele buze uscate. Acum le aud si simt … nimic. Absolut nimic.

  • Tu m-ai uitat?
  • Da.
  • Pur si simplu?
  • Nu.
  • Dar!?
  • Am avut nevoie de mai bine de 14 ani sa-mi dau seama ca te-am uitat complet.

A inghitit in sec. Ce se astepta sa se intample?! Sa sar in bratele lui? Sa ii ofer un loc sa doarma? O masa calda? Iubirea mea?! Patetic.

  • Acum am sa plec.

Si a plecat. Acum am sa ma pot ruga din nou…. Sa nu se mai intoarca niciodata.

Anunțuri

Cafeaua de dimineață

Stă în pat cu luminile aprinse. În poale ține un bol cu pop-corn. Butonează telecomanda deși televizorul nu este nici măcar în priză. Când ajunge la stratul subțire de sare de pe fundul vasului realizează ca e închis televizorul.

Ia din cuier un hanorac și iese din casă lăsând luminile aprinse. Coboară scările și ajunge în întunericul din stradă. Cu gluga pe cap trece pe lângă un grup de tineri și se izbește neîndemânatică de un băiat.

– Scuză-mă..

Cu vocea joasă și lacrimi pe bărbie pleacă repede de lângă ei. Inima îi bate în tălpi și încetinește. Se așează pe o bancă sub un bec uitat pe străzi.. Își dă gluga jos și înghite fiecare rafală de vânt. Lângă ea se așează tipul de mai devreme, ca și cum s-ar cunoaște. Îl privește speriată și dă să se ridice – o apucă de mână:

– Stai, nu-ți fac nimic.

Își trage mâna și se așează la loc. Mâinile lor erau atât de aproape, privirea lui îi îngheța sufletul, respira din ce în ce mai greu și începea să se panicheze. Își întoarce tot corpul spre ea și îi zâmbește.

– Uite, nu am nimic cu tine, am vrut doar să văd dacă ești bine..

– Sunt!

El a înghițit în sec și și-a aprins o țigară. Ea și-a aruncat ochii în pietrișul de sub picioare și regreta că a ieșit din casă. Rotocoalele de fum se risipeau în părul ei murdar. Îi era rușine, se citea asta în gesturile ei speriate, mâinile erau acum în buzunarele roase de timp, își mușca buzele și în colțurile gurii era prinsă ca-ntr-o lesă cu șuvițe blonde de păr. El se simțea bine, al naibii de bine. Simțea că o domina numai cu privirea, ego-ul lui creștea cu fiecare freamăt tăcut al ei.

– Și..cum te cheamă?

Ea se ridică brusc și fugi, nu îndrăzni să privească înapoi. Nu știa dacă o urmărise sau nu, urcă câte 3-4 scări de-o dată. Când ajunge la ușă se bucură că nu o încuiase. Se aruncă peste masă unde era un mănunchi de chei și se grăbi să încuie ușa. Cu greu a găsit cheia. Tremura și îi era frică să nu fie în urma ei… Stă acum chircită în prag și se amuză de reacțiile ei. Se dezbracă și intră în duș. Toate oasele îi ies prin piele ca printr-o perdea de fum, fumul lui de țigară.

În fața scării stă și privește la geamul ei. Cu o doză de energizant în mână se sprijină de gardul jos și așteaptă să apară măcar în treacăt prin dreptul geamului, să îl vadă. O știe de mult, o urmărește ca pe un pește într-un acvariu – de sus, cu superioritate și cu o admirație pe care nici el nu o poate explica. E ștearsă și tăcută. E veselă și melancolică. Geamul ei se risipește în decorul nocturn al celorlalte cu un simplu clic și un scârțâit ușor de pat. Zâmbește și îi trimite sec un sărut spre geam.

Dimineața se arată rece și seacă. Cu cearcăne și picioarele goale deschide geamul. Privește în jos și-l vede.

– Neața! Hai jos, ți-am adus o cafea.

Ea zâmbește și pleacă din dreptul geamului, speriată se reașează în pat și se străduiește să mai adoarmă puțin. Chipul lui neîngrijit era acolo ca un tablou, îl mai văzuse de multe ori, era ori vecin cu ea.. ori coleg, nu știa, dar îl știa. Coboară din pat, și se încalță, în fugă ia hanoracul din cuier și ajunge în fața lui. Respiră adânc și se pregătește să zică ceva când el nepăsător se ridică și o sărută.

– Stai jos. – îi întinde un pahar de carton cu cafea, cafea fierbinte și dulce.

Se uita la el cu repulsie și  curiozitate. Are ochii negrii și riduri, era înalt și calm. Are degete lungi și subțiri, ca niște crengi uscate țineau țigara și parcă așteptau primăvara. Are barbă și buzele crăpate. Schiță un zâmbet și își aminti ce respirație curată și dulce avea. O prinde de mână

– Nu te otrăvesc. Poți să bei liniștită.

Era așa de sigur pe el, așa de arogant și puternic. Vocea îi era pătrunzătoare și privirea lui parcă de dezmierda, era un paradox uman, un mozaic de contradicții. Se apropie de el și îi dă să bea din paharul ei. Fără ezitare ia o gură și apoi o trage de mână. O sărută apăsat și îi inundă gura cu cafea. Paharul ei era acum în mâna lui, țigara pe jos, iar mâinile ei pe el…

Condamnata

Tăcută, cu mâinile încrucișate peste ochii închiși așteaptă sentința. Știe că va fi condamnată, a greșit, a lăsat urme, a făcut greșeli de amator. pff.. se simte dezgustată de propria persoană. Până și prima oară s-a descurcat mai bine, ne mai punând la socoteală Seria13, dosar încă nerezolvat.

Zâmbește și ridică ochii la judecător, își face planuri în gând – o crimă perfectă… Își linge buzele și ascultă. Condamnată la 25 de ani cu executare pentru crimă cu premeditare blabla blabla. A scăpat ușor, e încă mică… 18 ani și 4 luni. 

Prima crimă descoperită. Vinovată! Victima – un bărbat de 29 de ani, blond cu ochii căprui, nimic special. Găsit într-o prăpastie cu mâinile despinse de trunghi și cusute cu ață dentară în locul piciorului drept, picior care era aruncat la câțiva metri de cadavru. Era prima oară când încerca ceva ..diferit. Îi părea rău că nu testase metoda pe un om al străzii… și apoi să scape de cadavru. Nimeni nu își bate capul cu oamenii străzii. Majoritatea nici măcar nu activează în vre-un document, nu ține nimeni evidența lor. Se înmulțesc pe zi ce trece, toți îi blamează nimănui nu-i pasă. După ce mai găseau urme din cadavre sau chiar cadavrele mutilate ziceau că își meritau soarta, că a fost alegerea lui când statul i-a luat casa. slujba… și în cele din urmă umanitatea. Pe ea nu o deranja. Uneori primea și bani, frumoși..

De la 11 ani se distra cu astfel de ”activități”. Provenea dintr-o familie bună, mamă învățătoare la o școală primară, tatăl angajat la o fabrică de cherestea. Avusese un frate mai mic care a murit la 3 ani.. ea nu aflase niciodată de ce. Uneori era o boală, alteori era un accident, depindea la cine erau în vizită și cine băuse mai mult.

Acum se afla într-o celulă provizorie, urma să fie transferată la o închisoare de maximă securitate. Privea la reflexia în oglinda jegoasă la noua ținută largă și decolorată. Își aminti de prima experiență..prima oară când a simțit repulsie și ură… 

…. Era aproape vară și ea era așa micuță, purta o rochiță albă cu buline colorate. Era aproape de casă, se juca de-a ascunselea cu alți copii mai mici, mai mari. Lângă ghena de gunoi erau mai mulți câini care se pregăteau să ia prânzul – 3 pui de pisica așa de mici că nici nu aveau ochi. A aruncat cu pietre în ei, mai toți au fugit, dar unul mai îndrăzneț a rămas. Mârâia și se pregătea să sară la micuță. În grabă aceasta a luat un ciob de sticlă și îl tăie. Simțea un freamăt plăcut în piept, un gust dulce-sărat în gură. Își mușcă buza de jos până o sparse, în gură îi curgea sânge, plăcerea se mări. Nu se opri până din câine nu se mai putea desluși figura sau trupul. Era murdară toată, a lăsat ciobul și a fugi acasă….Teroarea părinților când au văzut-o…

Un gardian îi opri șirul gândurilor cu o lovitură puternică în ușă:

– Cineva vre-a să-ți vorbească!

Image

Pianistul surd

Razele dimineții pătrund stingher prin crăpăturile draperiei și ajung pierdute până la marginea patului. Căldura este cea care m-a trezit cu atâta nerăbdare. Mai e putin până la 7, nu are rost să mai stau în sudoarea nopții. Îmi las rochița de mătase jumătate pe pat, jumătate pe jos și intru nerăbdătoare în duș. Cobor desculță în bucătărie să îmi fac cafeaua. Mirosul puternic de boabe proaspăt măcinate mă trezesc mai bine decât cafeaua în sine. Mă duc cu ziarul de ieri la subraț pe verandă unde îl găsesc pe Oscar la soare pe fotoliul meu. Cu o mână îl i-au în brațe și mă așez în locul lui. Cu neîndemânare așez cafeaua pe măsuța din lemn și pun ziarul alături.
– Oscar, Oscar, Oscar.. te-ai îngrășat golanule!
Terminasem un articol și mai bine de jumătate din cafea când aud în spatele meu zgomot de veselă și pași – e tata. Mă ridic grăbită să-l ajut.
– Bună dimineața, tată! Lasă-ma pe mine..
Îi i-au din mana ce a mai rămas din ceașcă și îi fac semn să meargă pe verandă. E agitat și speriat. Se duce pe verandă fără să își ridice ochii de la mâini. Am strâns cioburile de pe jos și am mai făcut o cafea.
I-am pus cafeaua în față și m-am pus pe celălalt fotoliu. Își frământa mâinile și murmura ceva. E primul concert de după accident.. Îi simt supărarea și îngrijorarea. E pianist de când îl știu… de când mă știu, am atâta încredere în el și în talentul lui încât știu că va fi perfect, dar cum să îi spun asta.. cum?
După micul de jun s-a închis în cameră lui am ascultat toată ziua recitalul ce avea să-l cânte la noapte. Când se făcu ora 8 m-am dus să mă pregătesc. Ținea foarte mult să arăt impecabil la reprezentațiile lui, când eram mai mică mă enerva și nu înțelegeam de ce trebuia eu să arăt perfect când el era cel ce performa? De ce trebuia eu să fiu mereu în primul rând de fiecare dată când acasă îl auzeam mereu?.. Mereu mă întrebam asta, dar niciodată nu l-am întrebat pe el. Azi știam că trebuie să fiu acolo mai mult ca niciodată.
Cred că era prima oară când eu îl așteptam în josul scărilor. Când mă vazu zâmbi. Mă uitam la el și îi vedeam cearcănele și parul alb – Ai îmbătrânit, tată!
Era aglomerată sala, tata era în culise, iar eu mă rugam să fie totul bine. Când luminile s-au stins mi-am împreunat involuntar mâinile la piept. Scena era luminată, aplauze zgomotoase la intrarea lui în scenă. Îmi era teamă să nu fi uitat și neauzind să nu facă plecăciunea – dar nu uitase.
Cânta pentru prima oară la un pian alb, era ca un mire cu parca atingea tandru degetele miresei sale. Muzica ne învălui pe toți, mai puțin pe el. Cred că era un chin.. cred că fiecare clapă apăsată era ca un spin în inimă. A închis ochii și a continuat așa tot recitalul…
A fost perfect…
Dimineață la cafea i-am întins ziarul, pe prima pagină” UN PIANIST SURD  ȘI MUZICA”

Amintirea unei eroine..

La capat de sat, pe prispa unei case ce candva era un conac ravnit, il gasesti cu fruntea plecata si mainile cicratizate de timp peste toiagul murdarit de amintiri. Azi este o alta zi normala de duminica, cu zgomote pe strazi si aglomeratie in fata portilor.

La poarta lui se opresc cativa tineri.

– Buna ziua, tataie! Ce mai faceti?

Batranul ridica incet privirea si ii incheama din incheietura fragila inauntru. Acestia se aseaza langa el tacuti si asteapta sa inceapa povestea. Reporteri tineri si nestiutori- asa ii priveste batranul, Isi lasa viata pe hartie colorata, daca altcuiva nu o poate incredinta..Isi drege glasul si framanta mainile reci. Ultima amintire, ultima durere nerostita… ii este greu sa inceapa …

A fost acum multi ani, dar a acolo pare ca a inceput si  s-a sfarsit viata mea… 3 luni de viata suficente oricui, dar pentru mine nu au fost indeaujuns. Reportofonul era aproape de genungii lui, desi ochii ii erau atintiti asupra acestuia, el nu mai era prezent.

Era mai.. o zi banala de mai, eram in armata,  tanar si neinfricat – un prost. Erau putine femei de obicei acolo, in dimineata aia se mai alaturase una.. nimic deosebit la ea, arata asa fragila si neindamanatica, avea parul desprins si comandatul si-a batut joc de ea, isi bagase mana in el si radea cu tigata in coltul gurii, i-a smuls ceva fire bune.. nu a schitat nici un gest insa avea lacrimi in coltul ochilor. Si l-a prins rapid si dezordonat si s-a asezat in linie. Antrenament lung si greu, era codasa, abia tinea randul. Toti ne intrebam ce cauta cu noi, era femeie de casa, se vedea dupa gesturi, toti am vazut asta.. tarziu aflasem ca ea era acolo dintr-o ambitie prosteasca, o nelegiure.. o alegere naiva care a costat-o mult prea mult, Se certase cu ai ei, si a ales sa ce!? Sa plece?! dar unde… unde altundeva decat in armata – naiva. A fost o tortura pentru ea prima luna, multi barbati multe avansuri si propuneri indecente carora cu greu le-a facut fata. La mijlocul lui iulie apare la desteptare rasa si cu privirea rece si clara – de nerecunoscut. Supravietuise, se imbarbatase, era mai frumoasa cu atitudine. Era fruntasa, o tragace desavarsita. Nu mai vorbea cu nimeni, oricine incerca orice i se raspundea scurt si aspru, nici un baiat nu a mai avut curajul sa ii mai adreseze nimic, ne intarata si ne placea mai mult. Intr-o noapte ne-am imbatat si am dat navala in sala fetelor. Le-am batut … tipau si plangeau.., cereau indurare. Ne placea… ea nu era acolo.. dupa vre-o 10 minute de la balamuc intrase in camera, mai mult de jumatate din ele erau aproape goale si sangerau de la lovituri. A scos o pusca si a tras in tavan… A fost liniste totala, numai picaturile de sudoare si sange se mai auzeau pe cimentul rece. Nu a zis nimic, ne privea ca o ucigasa… cu pofta si satisfactie. S-a dat din usa si noi am iesit pe rand in fuga, impiedicandu-ne. A trantit usa in urma noastra. Nimeni nu a mai vorbit niciodata despre acel incident, nici ele.. dar nici noi.

La inceputul lui august am primit  o misiune, am plecat 15 soldati si 2 generali. Era si ea cu noi. Aveam o misiune banala, cand am intrat in primul sat unul din generali a coborat. A zis ca e usor si tot ce trebuie sa facem este sa aducem acel pachet. Nimeni nu stia in ce consta acea misiune exact. Aproape de destinatie trecem peste o  mina..

Se oprit. Doar adierea vantului il mai atingea acum. Am sarit in aer.. durere si tipete, toata lumea era speriata, cei din fata au murit pe loc, soferul… era risipit pe parbriz, capul lui era aruncat intr-un copac. Membre si sange, praf si tipete. Eu eram langa general, era grav ranit la cap si picioare, langa el mai gemeau inca doi. Ea era in fata noastra, a venit si l-a ajutat pe general sa iasa din masina, am reusit sa iesim 6 inainte ca ce a mai ramas din aceasta sa explodeze.

Am ajuns langa un rau cand era deja trecut de amiaza, mai bine de 7 ore am ratacit prin padure. Nu aveam cum sa anuntam sau sa cerem ajutor. Ea era inainte cara un soldat fara brate si cu fata mutilata. Nu a spus nici un cuvant, imi amintesc si acum cum isi tara piciorul rupt dupa restul trupului. Eu il caram pe general si mai erau inca 2 soldati mult in urma noastra. Cand am ajuns la rau ne-am proptit unii pe altii de copaci. Ea s-a ridicat foarte greu si a zis ca merge dupa lemne. S-a pierdut in padure cand am auzit un urlet zguduiotor, era ea. Dar nici unul din nou nu a avut puterea sau mai bine zis curajul sa se duca sa vada ce a patit… daca mai e vie. Au trecut ceva ore pana s-a intors. O credeam moarta, m-am bucurat enorm cand am revazut-o. Avea legat de picior un lemn, care ii ajungea de la talpa la brau. Mergea greu si in brate tine lemne de foc. Mi-a aruncat un lemn incovoiat si mi-a zis sa aduc apa, nu se putea apleca. Am ajutat-o sa se aseze langa general, i-a curatat ranile si l-a pansat cu o bluza. Apoi pe rand ne-a ingrijit. Eu eram sigurul care avea picioarele intregi. Generalul ne-a spus ca sunt ursi, lupi si porci mistreti in zona, o sa simta miros de sange si o sa ne atace.  Pierdusem mult sange, nu ma mai puteam misca, era trecut de miezul noptii si auzeam zgomote in departare, ne-am dat seama ca se luptau pe ce a mai ramas din ceilalti.  Atunci a fost prima oara cand am vorbit cu ea, numele ei era Greta Antonescu, era studenta la medicina in primul an, mi-a povestit de mama si frati, tata nu avea. Avea o voce asa de calda si frumoasa, era calma si stia cum sa aiba grija de fiecare in parte. Nu ne-a lasat sa adormim, in noaptea aceea am mai pierdut un camarad. Soldatul fara maini a murit in bratele ei.. Imi amintesc cat s-a luptat sa il tina in viata, ca sa ii opreasca sangerarea l-a acoperit cu propriul ei corp. La un moment dat nu mai sangera, dar i se oprise inima. Dimineata ne-a gasit panicati si flamazi. Ne rugam sa ne vina ajutoare. Nu ne lasa sa ne plangem de mila sau sa cerem moartea. Era un adevarat soldat, era mai barbata decat toti la un loc. Ziua a fost infernal de cald si noaptea a era frig. Am mancat frunze si gandaci. In a doua noapte se apropiau ursii si ne-am urcat in copaci.. fals, ea ne-a urcat in copaci. O femeie cu un picior legat, la nici 45 de kg a urcat 4 barbati in copaci… am mai pierdut un camarad la apus.

Inainte de rasarit creaturile le devorau lesurile.. Dimineata a fost crancena pentru ea, cu o mana se tinea de piciorul care ii sangera si cu cealalta mana il tine pe un soldat. Intr-un final au ajuns ajutoarele. Cand i-a vazut am plans toti de fericire. Atunci… au fost ultimele ei cuvinte „Multumesc…” si a cazut. Erau morti amandoi, el era mort de mult, iar pentru ea acela a fost sfarsitul…. Greta Antonescu.

Dupa trei zile am inmormantat-o, cel mai cutremurator lucru a fost instiintarea familiei, mereu este greu sa anunti un deces, dar mai greu e sa anunti o familie care nici macar nu stiau unde este. Ei credeau ca era cu vre-un baiat plecata, dar nici decum ca si-ar fi semnat sentinta la moarte.  In toamna trebuia sa se intoarca la studii, dar in loc a ramas amintirea unei eroine si durere…

Din foi de basm

Povestea: Croitorul apelor

Dintre petale ce îi pot fi așternut noaptea se ivește un corp mic de fetiță speriată care nu știe încotro să se îndrepte. După tulpini ce par că se sfârșesc în talpa Domnului, copilița caută ieșirea. E prima ei zi înafara bobocului de floare, fără mamă sau vre-un frate. Pășește iute pe suprafața lină a unei bălți, priveste-n sus și vede-n zare milioane de lumini ce sunt ușor îmbrățișate de soare si dispar într-un trandafiriu placut. 

– mama…- șopteste fata. 

Stingheră și singură se vede înconjurată de umbre ce par că vin să o răpeasca și să se scufunde cu ea în abisul norilor de plumb… Dar soarele se ridica voinicește pe cer și șterge orice îndoiala, in mijloc de natura e singura din nou. Un zgomot o trezeste la realitate si se investe in umbra ei doi trecatori cam caraghiosi. Unul pletos isi tine-n barba un ac de lut si o papiota, iar celalat putin mai scund  si dolofan sta cocosat peste o nuca.

–       M-ati speriat. – zise copila

Nedumeriti acestia se uita la ea si ridica surprinsi din umeri.

–       Ne pare rau! – zise-ntr-un glas.

Fetita zambi si se minuna de cei 2 strengari.

–       Am si eu o curiozitate, ce faci cu acul din barba?

–       Asta?! …aaaa… cos apa.

–       Cosi apa!? Cum asa?

–       Uite vezi peticul acela de zapada ramas de asta iarna?

–       Il vad. – zise fata care tinea mainile binoclu peste ochi. – il vad

–       Ei bine, zapada aia trebuie sa fie apa pentru flori si iarba ca primavara e de mult aici.

–       Si cum cosi apa?

–       Asta… asta asta…. Asta asta… hihihi  – zise dolofanul printe chicoteli – asta este si treaba mea. Vezi vezi vezi nuca nuca asta?

–       O vad –zise fata

–       O vezi, vezi!? Vezi?…

–       Da. – zise fata stinghera.

–       Bun bun bun..  – si se opri.

Fata se uita cand la unul cand la altul, dar nici unul nu dadea semne ca ar vrea sa continue de spus cum se coase apa… si astepta fata..

–       Deci?!

–       Deci ce? – spusera cei 2 intr-un glas

–       Cum coaseti apa?

–       Aaaaaaaa…..

Si iar uitara sa mai zica ceva.  Fata se uita mirata, cand la unul cand la altul… astepta ce astepta.

–       Apa baieti!

–       Da da da da da… da da

Si plecara.

–       Unde plecati?

–       Sa coasem apa! – striga barbosul indarat.

Fetita curioasa de fel cum se coase apa ii urma tiptil tiptil pana la umbra nucului unde era peticul de zapada. Cei doi pitici se uitara ceva vreme la el, il inconjurara si apoi cel mic si dolofan se aseza peste el cu nuca. Fata curioasa foc se apropie mai mult sa vada mai bine. Celalalt scoate din barba acul si il asteaza pe pamantul ud, apoi usor si papiota. Dolofanul deschise nuca si ochii fetitei se inundara in lumina si nu mai vedea nimic, de durere isi acoperise ochii cu frunzele de nuc cazute de toamna trecuta.  Cand isi descoperi ochi vazu… vazu apa cum curge rau din acul piticului.

–       Wow. E minunat. Asa cosi apa.

–       Da,da,da,da,da,da,da…. Vezi vezi vezi?  – zise entuziasmat cel cu nuca-n spate acum.

–       Vad – zise fetita.

 

O zi de luni ..

cu pasi rari si apasati ma desprind din propria dezolare, imi las prada ultima suflare a sperantei – sa mai sper la ce?! la o lume mai buna? la o zi cu mai mult soare? la o noapte mai linistita? … la un viitor mai bun si la un prezent mai putin anost?.. nu gasesc logica in nimic, nu mai simt nimic decat agonia esecului, gunoiul societatii se prinde de talpile mele si imi ingreuneaza picioarele.

Ma opresc sa ma privesc intr-o reflexie deformata si vad cum prierd culoare si ma descos din lumea in care obisnuiam sa cred, in care am crescut cu atatea vise..ce acum… ramane doar pete de viata strecurate printre pietre mult prea seci…

Image

love me… or better don’t

Sta culcata pe spate si iti tine maine impreunate peste sanii acoperiti de hainele de ieri. Umbra norilor ii ascunde remuscarile si o lasa sa se odihneasca. Azi uraste soarele si vocea lui, azi e satula de vorbe si minute scurse printre parfumuri ieftine de cafea si tutunul altora. Azi vrea sa iti simta inima cum bate in usa palmei, sa simta cum sufletul mai cere aer si buzele cum ii ard dupa o lacrima. 

Se sprijina in palme si isi aduce parul uscat peste el, il priveste sec si se ridica. Prinde cu putere spatarul scaunului si tipa scurt, arunca in el cu prima carte si primul bilet de dragoste. isi lasa mainile sa ii cada pe langa corp si asteapta sa inchida usa in urma lui.

Se rezeama fara chef de tocul usii si face conturul manerului cu pofta – zambeste si se departeaza. Se uita prin perdeaua grea si il vede cum dispare… Priveste la picioarele desculte si se repezeste peste marginea balconului, ar striga dar nu are voce… nu are dor. Se retrage calma si ii face cu mana, el cu spatele isi continua drumul fara stiinta sau dor. 

Image

Notă

Si ma intorc…

Se crapa de ziua.. sau eu abia indraznesc sa imi deschid ochii? O durere surda ii strange ca intr-o capcana sadica – si apoi eliberare. Ma uit la multe puncte albe de pe tavan in timp ce cu mainile ravasesc patul in cautarea telefonului – 14:10. Respir usurata – am reusit sa dorm dupa atatea nopti pierdute in cesti de cafea si teancuri de carti, pe podele reci cu spatele de rafturi.

Ma ridic sa deschid geamul, sa ma inund cu soare, sa ma scald in iarna, sa ma rasfat cu nea. Imi prind parul si salut pamantul, vecinii ma privesc ciudat si le zambesc – ce-mi pasa mie!?.. sunt copila pentru ei, sunt epave pentru mine. Ma rasucesc pe calcaie ca sa  ma impiedic de monstrul din dulap lasat epuizat cu o dara de haine in urma lui, rasul meu strident alunga singurul cavaler cu pene care indraznise sa se odihneasca pe pervazul meu, il las sa se piarda in soare, nu isi va aminti adresa… nu imi va scrie…da’ ce-mi pasa mie?! sunt doar o muritoare.

Ma ascund dupa perdelele lungi – s-a intors. Imi fac avant si sar, cu mainile impreunate ajung in genunchi langa pervarz – si a zburat. Ma uit la el si tac. Acum sigur nu se va mai intoarce… Ma ridic usor si il privesc in contopirea cu zarea.. si ma intorc

Image

Fericire e pe strazi…

In fuga mea spre cunoastere trec pe langa o multime de suflete ratacite in prezentul anost, dar nu avem timp sa ne privim, sa ne zambim… nu avem timp sa ne cunoastem, si uite asa ramane in urma noastra o dara de praf si parfum.. dar pana la destinatie, vom fi descompusi in amintiri si materie…

In serile tarzii, cand sunt atat de epuizata, ma asez pe bancile pline de umbre si mister, pe strazile uitate de soare si privesc trista ce a mai ramas din timp.. Iar daca indraznesc sa ma uit la fuga altora, miros tristetea si ma imbrac in imagini reci si inumane…

In fiecare seara, in acelasi colt de strada sub protectia cerului sta el, un cavaler de piatra, un suflet nobil ce iti zambeste chiar daca nu te cunoaste, care iti ureaza o seara frumoasa si atat. E adesea infrigurat si flamand, e singur si sarac, dar el e cel ce ne imparte noua un gram de fericire…. gratis!

Il vezi cum sta acolo si priveste cerul, cu tigara in coltul gurii. Stie mai multe decat stim noi, cei disperati de cunoastere, e mai cald, chiar si atunci cand este in mijlocul zapezilor, este un om fericit in nefericirea sortii, El este cel care a gasit fericirea pe o banca in parc, care a primit alinare in razele soarelui… el este cel care ofera din nimic totul.

El are tot ce e nepretuit, iar noi ramanem doar cu bonul fiscal, si incercam sa cumparam fericirea de la supermarket. Alergam prea repede si fericirea nu ne poate ajunge…incearca sa respiri aerul de toamna tarzie si asteapta fericrea pe strazi..

Image