Scriu… pixul alunecă pe foaie, foaia rămâne nescrisă. Cuvintele îmi curg râu, dar sunt mute… calc pe umbrele voastre cu ignoranţă,  alerg timpul şi nu îmi pasă că îl uit în spate, nu îi permit  să mă strige, nu mă întorc când îi aud plânsetul tragic….

Paşii mei sărută sec pământul… simt cum din clepsidră cad firele de nisip.. văd cum soarele apune şi răsare la fel în fiecare zi.. mă gândesc la acei ani care acum sunt doar poze prăfuite în album.. copilăria se derulează în faţa ochilor mei umezi, imagini în alb negru trec în ritm alert, încerc să le prind… vreau să le ating.. să îmi vorbească. Să le trăiesc din nou.

Prezentul mă izbeşte şi îmi zâmbeşte ironic. Încerc să îl ignor, intru în mintea mea incoloră, în cea mai gălăgioasă linişte… în cel mai puternic întuneric… cel mai fierbinte frig. Nu mai conştientizez nimic… mă simt claustrofobă în propriul trup.. Caut cu mâinile în nisipul ud chipul Lui, îl simt, dar îl pierd repede, necredinţa mă duce în iad. Aud voci şi văd sunetele cum se preling pe geamul murdar care mă ţine prizonieră. Un miros înţepat mă îmbracă în roşu, pe mine cade nisip… mă înnec şi realizez unde mă aflu. Sunt prizoniera timpului….  din întuneric renaşte lumina, din mine creşte un fluture şi zboară, aripile lui le fură pe ale mele.. caldura lui îmi îngheaţă suflul. Picioarele îmi sunt încătuşate, … iar gura cusută în capse vii.

Totul devine un vers rătăcit printre valurile sălbatice ale mării…

Anunțuri