Alerg de pe un nor pe altu… cad în goluri de aer.. îmi desfac aripile pentru a-mi regăsi echilibrul..

Azi sunt deasupra unei păduri, cobor pentru a privi mai de aproape… nu îndrăznesc să calc pământul. .. mă doare istoria şi sunt totodată mândră de ea.

Simt miros de praf de puşcă .. vântul rearanjează frunzele pe acest mormânt viu.  Îmi povesteşti lupta.. inima începe să bată cu putere.. din ţărână se ridică suflete îmbrăcate în alb.. împietresc şi privesc mută lupta.

Sângele se varsă din nou, pământul se colorează în roşu aprins… şi inimile cad sub securi.  „Capul plecat, sabia nu-l taie!” MINCIUNI… orice este tăiat .. totul este plecat la pământ, călcat de zeci de picioare.. inutil. Că tot au venit alţii să îi mărunţească .. să îi îngroape şi să şteargă urmele.

Pădurea jeleşte de decenii… de veacuri aceşti luptători .. ale căror nume sunt în mocirlă roşie, chipul lor este uitat de lume…. viaţa lor este anonimă. Adevăratul război se ţine încă în coloana infinită a timpului..

„De ce exişti Pădure

în roşu îmbrăcată…?

alocuri pete negre

pe chipul tău pistrui

păstrezi în suflet

copiii naţiunii…

Zi-mi, de ce laşi maicuţe mii

să plângă acest mormânt?”

Semnat…

veşnic, un copil

Reclame