Iubeşte-mă în alb

Au tecut anii.. am răsfoit acest jurnal cu pagini îngălbenite.. le văd deşi sunt oarbă.. le simt şi le trăiesc moment cu moment chiar dacă sunt închisă în această încăpere.

Alerg de zeci de ani pe aceaşi placă uzată.. diabolică şi albă. Aud veşnicul scâncet adormit în mare… simt cheia  cum se invârte in yală… văd durerea cum sfărâmă timpul…

Te împovărez şi pe tine cu povestea pozei acesteia învechite de timp… Coşmarul meu a devenit parte din tine.. iartă-mă, copilă mea dragă!

30 de ani în urmă….

– Nimeni nu va şti.

– E minoră?

– Da… dar ce conteză?… e ieftină.

– Da.. dar totuşi.. parcă îmi e.. aşa..

– E oarbă! Nu va şti cu cine a fost!

– Eh! Daca e oarbă.. uhm. Bine.

Într-o camera aproape goală, unul din colţuri este ocupat de un pat cu asternuturi albe, pe pat lăsat să moară.. un suflet de copil..cu trup plăpând şi gol. În fiecare seară vin şi pleacă mulţi în aceaşi încăpere mizeră. Pereţii s-au săturat de chinul îndurat, de zgomotul produs… de lanţul acestei crime lente.  Are sufletul încătuşat, trupul sfâşiat de urmele lor, inima e bucaţi pe sub pat…

–          Nu mai vreau! LĂSAŢI-MĂ!

–          Taci! Nu mai zbiera că aud vecinii!

O palmă brăzdată de riduri o trânteşte la pământ.

„ Azi nu am mâncat decât un colţ de pâine… mă simt epuizată. Imi este sete…”

–          Dragă, a venit cineva să te vadă!

–          Mă descurc, mulţumesc!

„altul? Deja?”

–          De ce plângi?

Mâinile ei albe se ridică şi pipăie faţa acestui necunoscut ce i-a trecut pragul. Nu are riduri, eram sigură că este tânăr. El o ridică şi îi sărută dulce fruntea, îi şterge lacrimile şi o îmbrăţişează. Nu mi-a făcut nimic, ne-am aşeazat în pat si am stat îmbrăţişaţi în linişte.  La un moment dat, am îndrăznit să sparg liniştea…  aveam vocea uşor răguşită..

–          Cine eşti?

–          Un necunoscut.

–          Cum te cheamă?

–          (haha) Contează?

Avea o voce caldă şi un râs colorat.

–          Da.

–          Şerban.

–          Câti ani ai!

–          (haha) … curioasă mai eşti!..

–          De ce nu vrei să îmi spui?…

–          25.

–          Mulţi înainte!

–          Hm.. mulţumesc! .. Tu câţi ai?

–          …Ele spun că 16… eu mă simt de 61.

–          De când faci asta?

–          Am pierdut noţiunea timpului… cred că .. 2 ani.

–          Ai încercat să evadezi?

–          Da.

–          La ce ai ajuns?

–          Bătaie cruntă… m-au lăsat fără mâncare şi apă… zile întregi.

–          Cum de s-a ajuns să te vândă?

–          … uhm.. părinţii mei m-au urât de când am venti pe lume, pentru simplu fapt că eu nu pot  vedea.. şi că nu era de ajuns, tata dorea băiat, eu…. am venit fată.

–          Bunica ta, de ce lasă să se întâmple asta?

–          Ea a fost prostituată.  A facut-o din plăcere. Are o doză mare de sadism în ea.

–          Ştii ce culoare are părul tău?

–          Nu.

–          E negru, precum noaptea.

–          Sincer, eu nu ştiu culorile. Nici cum arată lumina, dar cred că atunci când aud păsările cântând sau copii jucându-se jos în faţa blocului e lumină, iar in rest.. zac în întuneric….Părul tău ce culoare are?

–          I-a vezi?

–          Nu pot simţi culorile…

–          Incearcă!

Am ridicat mâinile şi am făcut conturul feţei, apoi ajunsesem pe creştet, era puţin aspru, dar nu avea păr, era ras.

–          Blond?

–          (haha)… da.

–          Eşti ras.

–          Corect.

–          Eu cum am părul?

–          Drept, pană la umeri, ai cărare pe partea stângă… şi breton.

–          Eu nu sunt rasă.

Începu să râdă şi mai zgomotos…. M-am dat înapoi şi m-am aşezat în faţa lui. El s-a oprit din râs şi cred că se uita la mine, oftă şi îmi mângâie chipul.

–          De ce ai venit aici?

–          Mă aşteptam la întrebarea asta.

–          Şi eu mă aştept la un răspuns.

–          Nu am idee… ce anume m-a făcut să vin până aici.. cred că … curiozitatea.

–          Curiozitatea?

–          Da.

–          Cum de ştiai de mine?

–          Vorbea lumea.

–          Ce ai auzit?

–          Că este o prostituată frumoasă şi ieftină. E tânără şi in zonă.

–          Sunt .. ieftină?

–          Da.

Copila intoarse capul… şi căută să îşi ascundă picioarele în pătură… un gest inconştient..

–          Nu ţi-am reţinut numele.

–          Asta pentru că nu ţi l-am spus.

–          Şi.. ai vrea sa mi-l spui?

–          Contează?

–          Da.

–          De ce?

–          Ca să facem cunoştinţă.

–          Ei îmi spun Eva.

–          Şi tu… cum îţi spui?

–          Numele meu este… Gina.

–          Gina.

–          Da.

–          Care îţi place mai mult?

–          Eva.

–          De ce?

–          E mai.. scrut,

–          (haha).. Gina e lung?

–          Nu… Dar Eva.. mă prinde mai bine..

–          Dar…

–          Dar e dureros să îl port…. he!…. De unde ştiai că aveam să zic…

M-a îmbrăţişă şi ne-am întins pe pat.

–          Ştii că ai în cameră fereastră?

–          Da.

–          Cum aşa?

–          Unde crezi că aud păsările cum cântă?

–          Ştii la ce etaj te afli?

–          Da… 10

–          Corect.

–          Dacă eram mai jos m-aş fi aruncat.. ca să fug.

–          Ai vrut vre-odata să mori?

–          Nu. Aş fi vrut să fiu liberă.

–          Ţi-e frică de moarte?

–          Da.

–          Şi mie…..

Discuţia a fost întreruptă de mama  care  a bătu în uşă

–          Grăbeşte-te şi îmbracăte, mai ai 10 minute.

Paşii se îndepărtară de uşă.

–          Tebuie sa plec!

–          Mai ai 10 minute.

–          Da. … Mi-a plăcut.

–          Ce anume? Că nu am facut nimic.. doar am vorbit.

–          Asta mi-a plăcut!

Ma sărutat scurt pe buze.

–          Mai vii?

–          Poate.

Dar a mai venit. La început venea odata pe săptămână apoi.. de 2 ori, uneori când venea  plătea mai mult timp. Am făcut o singură dată dragoste…. La început, Şerban şi-a recunoscut că venea din milă, dar după mai multe întânliri… începu să se îndragostească de prostituata minora.. de mine.

14 decembrie 2013

–          Afară a nins.

–          Da?

–          Da.

–          Cum e zăpada?

–          Albă şi rece..

–          E frumoasă?

–          Da.

–          Cum e vremea?

–          Rece.

–          Eşti supărat?

–          Nu… mă gândesc!

–          La ce?

–          La cum să evadăm de aici.

–          Nu vom reuşi, am încercat.

–          Hmm… Ba vom reuşi. Şi deja ştiu cum.

–          Cum?

–          Mâine, voi veni la 7.

–          Nu ştiu când vine asta.. nu cunosc ceasul.

–          Nu trebuie… Ideea e că va fi întuneric….Tu ai vis-a-vis o clădire, cu un etaj mai mică… distanţa dintre ele este de 2 m.

–          Asta e mult?

–          Nu.

–          Jos ne va aştepta un prieten cu maşina.

–          Şi voi fi libera?

–          Da.

–          10 minute!

–          Trebuie să pleci!

–          Mai am 10 minute..

–          Da.

–          Te iubesc…..

15 decembrie 2013 ora 18:45

O voce răguşită a spart liniştea din camera albă în care stăteam….

– A venit!

Am încercat să îmi stăpâneasc dorinţa de a sări în sus de bucurie..” Ai venit… cum ai promis. Doamne, Te implor.. Ajută-ne!”

Uşa se închise în spatele lui. Eram în picioare, avea o bluză lungă, ce îmi acoperea genunchii, eram desculţă pe podeaua rece.

–          Ai venit!

–          Da… Ţi-am adus ceva.

–          Ce?

Din rucsacul mare a scoas o pereche largă de pantaloni de damă, o pereche de şosete lungi flaoşate şi o pereche de adidaşi veche. M-a îmbrăcat şi mi-a dat geaca lui groasă de iarnă. A deschis geamul, a sărit el primul, apoi m-a ajutat şi pe mine să fac acelaşi lucru. Era dificil, bătea vântul şi nu auzeam ce spunea. Şerban încerca să vorbească în şoaptă… eu nu vedeam nimic, un alt lucru care nu ne  prea ajuta. Văzând că nu poate, a sărit înapoi…

–          Ai încredere.

M-a luat în spate şi  a sărit. Alunecă pe gheaţă şi am căzut amandoi. Niciunul nu am  scos un sunet. Ne-am ridicat şi am intrat în clădire pe uşa ponosită de pe bloc. Am alergat pe scări şi am ajuns în faţa acesteia, unde o dacie maro aştepta.

– În sfârşit! Începusem să m îngrijorez.

– Mulţam frate că ne-ai aşteptat.

După ce am mers mai bine de o oră, am ajuns în centrul oraşului.

–          Am ajuns! Merci amice, rămân dator..!

–          N-auzim..

–          Ai grijă la trepte.

Am intrat într-o casă care era dosită în umbra blocurilor înalte. Uşa scârţâia şi pe jos erau multe haine şi hârtii…

–          Urcăm la etaj.. ai grija la scări..

–          Cum arată casa?

–          Treaptă… este o casă veche…. Mai mergi puţin.. stânga… atenţie prag!

–          Mulţumesc..

El m-a sărutat pe frunte şi m-a îmbrăţişat.

–          Cum arată camera?

–          Este cam cât era camera ta, poate puţin mai mare. Are două paturi etajate, în dreapta, în stânga  un dulap cu televizor pe el, în centru o masă de sticlă, lângă geam un pom care urmează să îl împodobim, împreună, dacă vrei!

Lucrurile au mers minunat la început… Şerban se purta cu mine cum nu a s-a purtat cu nici o fată… Ma transformat din Gina în Elena. Mi-a tuns parul, ma vopsit, ma îmbrăcat în haine fine de damă..

–          Eşti frumoasă!

–          Vreau să stiu şi eu cum arăt!

–          Frumoasă… ai părul roşu intens, tenul alb precum zăpada de afară, genele tale sunt negre, ai sprâncene arcuite.. ai cercei lungi cu biluţe..

–          Ce culori au hainele de pe mine?

–          Culori calde..

–          Mai exact?

–          (haha) bluză rosie şi fustiţă albă.

–          Mulţumesc..

–          Nu îţi place?

–          Ba da….

–          Dar de ce te-ai întristat .. dintr-odată?

–          Mama mă va cauta…

–          Dar nu te va găsi.

–          Dacă pune poliţia să mă caute?? Este o femeie inteligentă şi rea..

–          Nu va suna!

–          De ce crezi asta?

–          Pentru că poliţia va cerceta şi va afla ce făceau cu tine.

Aşa a fost.. nu m-au găsit.. nu ştiu dacă sau cât au căutat.. dar important este că nu m-au găsit!

A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, m-am jucat cu zăpadă, am împodobit bradul împreună, am primit colindătorii, am petrecut de revelion… M-am simţit iubită.

– Îmi place iarna.

– De ce?

– Pentru ca e albă..

– (haha) De unde ştii?

– O visez mereu…

A fost frumos… cât a fost alb. Dar primăvara a venit cu o frutună de toamnă târzie… cel puţin în casă noastră.. Şerban a început să se drogheze… lua doze din ce în ce mai mari, venea în casă cu mulţi băieţi dubioşi, făceau gălăgie.. se îmbătau.. se drogau. Furau din casă, dar la un moment dat nu mai avea ce să vândă. Dormeam pe jos.  Stăteam într-un apartament gol, rece şi întunecat…..

Mă rugam seară de seară la Dumnezeu, mă amăgeam că va trece, dar nu îl mai simţeam niciodată treaz… niciodată lângă mine.  Ştiu că stătea cu altele, pentru că mirosea…

–          Mă înşeli?

–          Termină cu prostiile!

–          Miroşi a parfum de femeie…

–          Parfumul tău…

–          Nu este al meu.

–          ŢI-AM SPUS SĂ TERMINI!

Nu am îndrăznit să mai zic nimic.. eram conştientă de tot ce se întampla în jurul meu… Fuma foarte mult… era agitat. S-a plimbat mult în camere… trântea uşile.. urla că mai vrea o doză… ma prins de mâini şi m-a aruncat în dormitor… A dat un telefon…..

În 10 minute vorbea cu un bărbat în bucătărie… îi auzeam… mă durea inima… plângeam.

S-a deschis uşa… a intrat un bărbat… mi-am reluat slujba…

Am intrat în acelaşi curs… ca anul întunecat care credeam că a luat sfârşit…. blestemul nu mă părăsise…

–          De ce îmi faci asta?

–          Aş vrea să spun că îmi pare rău… dar nu îmi pare. Doza pe care o primesc pentru tine îmi alungă orice resentiment… mă ajută să trăiesc… şi oricum.. faci asta de mică.. ce contează pentru cine o faci? …

A plecat.. în camera a intrat un alt bărbat…

Chin dupa chin.. moment dupa moment… îmi doream moartea..pentru prima dată… asta pentru că am cunoscut fericirea… mă simteam foarte rău.. vomitam… şi îmi era greaţă… eram din ce în ce mai obosită.. mai agitată.. mai bolnavă.

–          Asta-i gravidă sigur!

–          Ce contează.  îşi face treaba… ce îţi pasă ce mai are în ea?

–          Nu vreau… lasă-mă!  Mai încolo să zici că am copchii pe la stricata asta…

Veneau din ce în ce mai puţini.. lunile treceau .. burta îmi creştea… Nu mă mai bătea.. nu îmi mai cerea nimic… nu îmi mai vorbea.. lipsea de acasa cu zilele… iar când venea doar îmi aducea mâncare.

–          E al meu?

–          Nu stiu

–          Cum să nu ştii?!

–          La câţi bărbaţi mi-ai adus de unde să ştiu?

–          Spre binele tău ar fi să fie al meu.

Şi eu speram acelaşi lucru… dar ştiam ca nu este aşa…

Într-o noapte friguroasă de ianuarie am născut.. gemeni… o fată şi un băiat….

–          Ce nume le punem?

–          Maria şi Iosif.

–          Nu vreau!

–          Atunci de ce m-ai mai întebat de nume dacă nu eşti de acord??

–          Eva şi Teodor.

–          Nu vreau eu Eva.

–          Dar mie îmi place.

Ne-am certat crunt pe numele lor… până la urmă au rămas Maria şi Teodor. Eraţi minunaţi.. nu plângeaţi. Şi vă iubeam enorm.. simţeam că nu mai poate să mi se facă nici un rău atâta timp cât mainile mele protejau cei doi îngeri lăsaţi de Domnu să îmi lumineze viaţa din nou…. dar nu am ştiut că avea să urmeze o altă furtună….

Un bărbat în vârstă.. a venit şi a spus că sunt copiii lui.. şi eu ştiam asta….dar nu am zis nimic.. Şerban era nervos din ce în ce mai tare… mă ţinea flămândă zile întegi.. în aceaşi cameră friguroasă…

–          fiu’tu e ca tine!

–          Adică?

–          E orb!

Nu am zis nimic.. nu îmi păsa.. îl iubeam şi fără să ştiu cum arată.. şi orb… dar îmi era mila de viitorul lui.

–          Te urăsc!

Plângeaţi amândoi în braţele mele…. el ţipa şi dădea cu pumnul în perete.. a ieşit din cameră.. fuma şi era băut. … s-a întors şi a început să mă bată.. Stăteam în colţ şi vă protejam cu trupul meu… simteam cum sângele vă păta pânza în care eraţi îmbrăcaţi… plângeaţi… şi eu cu voi … şi el nu înceta. S-a oprit… ma prins de păr şi ma aruncat în celălalt colţ al camerei.. v-am scăpat… şi el a tăbărât asupra vostră… am văzut pentru prima ora ceva.. am văzut un monstru cum înghite îngerii mei… am ţipat şi m-am ridicat… i-am sărit în spate… dar avea multă forţă.. a dat cu voi în mine….. mi-a sfâşiat sufletul…. apoi a ieşit şi a încuiat uşa.

Nu ştiu cât am stat acolo… zile.. luni … ani… nu ştiu.. nu muream şi nici nu trăiam… nu îmi era foame.. nu îmi era frig…. însa eram flămândă de dorul vostru… şi fierbeam de dorinţa să vă alint…

La un moment dat.. s-a deschis uşa din nou.. era Şerban… Nu mai aveam forţă să mă ridic… mirosea a acool şi era transpirat.. s-a aşezat lângă mine.. îi simţeam sângele cum cade pe podea.. auzeam respiraţia sacadată… avea în mână un cuţit… l-a pus în poalele mele…

–          Omoară-mă!

Nu i-am răspuns…

–          Nu mă urăşti destul?

–          de ce taci… vrei să ştii unde îţi sunt plozii?

Inima începuse să o ia razna…

–          sunt morţi… eu i-am omorât! ….

Turba sufletul în mine.. zvâcnea sângele în cap…. mâna mea s-a dus la cuţit… Gândul la Dumnezeu…

–          Eu i-am ucis…. nu erau ai mei…

M-am ridicat în picioare…. a aruncat cuţitul … râdea zgomotos şi ironic.. eu.. eu plângeam.

– Nu mă urăşti îndeajuns de mult încât să mă omori?

„Doamne Iisuse Hristoase… Fiul lui Dumnezeu Milueşte-mă pe mine, păcătoasa!”

–          Ce fel de mamă eşti tu!? Ţi-ai lăsat copii să moară…. şi nici măcar nu îi răzbuni.

–          TACI! ÎNCETEAZĂ NENOROCITULE!!!

–          Aşa.. vorbeşte-mi… urăşte-mă!

Am tăcut.. picioarele s-au înmuiat. Am căzut şi m-am rezemat pierdută de perete… era slăbită. Şi acum îmi era foame.. şi frig şi cald.. şi dorinţa de moarte era mai puternică.. dorinţa de a fi cu voi….

A stat acolo mult timp… vorbea .. şi vorbea .. şi vorbea.. acum nu mai era calm şi ironic.. devenise agresiv.. nu ştiu ce a urmat… nu îl mai auzeam… în inima mea era doar Domnul şi plânsul vostru încet.. eram în alb.. cu voi.

La un moment dat.. m-am trezit… în lumină… eram într-un pat moale… şi eram învelită.. eram în perfuzii…

–          Bună dimineaţa! În sfârşit v-aţi tezit.. cum vă simţiţi?

–          …. bine.

–          Dormiţi de mai  bine de 4 zile… deja începusem să îmi fac griji.

–          Unde sunt?

–          Într-un ospiciu. Nu vă temeţi vom avea grija de dv.

–          Copii mei unde sunt?

–          Nu aveţi copii…

–          Ba da! Am 2.. o fată şi un băiat..

Fata aceea nu a ma zis nimic… se speriase prea tare.

–          Bărbatul meu unde este?

–          ….

–          De ce nu îmi răspunzi.. de el sunt sigură că ştii…

–          E mort.

O voce groasă de bărbat mi-a răspuns… era foarte cunoscută.

– S-a sinucis… după ce te-a bătut bine.

– copiii mei unde sunt?

– Adică … copiii noştrii…

– NU.. sunt copiii mei!

– Sunt morţi dacă sunt numai ai tăi.

– Şi dacă sunt ai noştrii?

– Morţi!

– Minţi!!!!

Nu a mai zis nimic….

–          De ce nu imi raspunzi?

–          Fata… trăieşte.

–          Dar.. Teodor?

–          Îmi pare rău… dar nu a supravieţuit…

–          MINŢI… copiii mei sunt vii. Amândoi.

–          Mi-ar plăcea să fie aşa…

În prezent…

–          Mamă… azi copila ta îţi aduce flori la mormânt… Iartă-mă ca nu te-am căutat… Iartă-mă pentru serile când te blestemam ca m-ai părăsit…. Abia acum înţeleg… Acum când sunt singură pe acest pământ… fără mamă, fără frate…. şi fără tată. Nu am bogaţii, dar am tot de ce aveam nevoie!…. Jurnalul tău mamă… ştiu că m-ai iubit… ştiu ca dorul de noi te-a îngropat… Mamă… iartă-mă pentru tot. Sunt atat de mândră de tine….

Anunțuri