Azi o zaresc din nou alergand in urma autobuzului, este a treia oara cand il pierde saptamana asta. Ca de fiecare data isi trece mana prin par si zambeste trist. Porneste lent  cu mainile sub ghiozdan scolareste in josul strazii, pare ca pentru ea timpul trece altfel, ca secundele o asteapta sa paseasca si apoi se scurg si ele in urma ei. 

La amiaza apare din josul strazii insotita de un caine vagabond – norocosul! O vad cum se opreste in fata geamului meu fara sa ma stie, fara sa gandeasca ca eu sunt cel ce ii schiteaza fiecare gest si il imprima pe panza, ca ii cauta fiecare defect pentru al perfectiona in culori si apa. Ce-i pasa ei de oameni?!..poate de as fi un alt caine vagabond m-ar primi si pe mine sa o insotesc spre casa, i-as simti degetele prin parul meu, m-ar rasfata cu alintari scurte si dulci… poate de as fi un motan lenes s-ar apropia de mine sa imi asculte inima cum bate si sufletul cum toarce la fiecare atingere lenta si hotarata… hmm, o Doamne, de ce nu m-ai facut porumbel sa o pot privi dimineata cum se trezeste, sa ii vad corpul dezgolit de asternutul noptii, sa o vad cum se impleticeste in pregatirile matinale… sa aflu motivul intarzierilor ei …de ce nu pot fi eu porumbelul din parul ei?

 

Image

Reclame