Razele dimineții pătrund stingher prin crăpăturile draperiei și ajung pierdute până la marginea patului. Căldura este cea care m-a trezit cu atâta nerăbdare. Mai e putin până la 7, nu are rost să mai stau în sudoarea nopții. Îmi las rochița de mătase jumătate pe pat, jumătate pe jos și intru nerăbdătoare în duș. Cobor desculță în bucătărie să îmi fac cafeaua. Mirosul puternic de boabe proaspăt măcinate mă trezesc mai bine decât cafeaua în sine. Mă duc cu ziarul de ieri la subraț pe verandă unde îl găsesc pe Oscar la soare pe fotoliul meu. Cu o mână îl i-au în brațe și mă așez în locul lui. Cu neîndemânare așez cafeaua pe măsuța din lemn și pun ziarul alături.
– Oscar, Oscar, Oscar.. te-ai îngrășat golanule!
Terminasem un articol și mai bine de jumătate din cafea când aud în spatele meu zgomot de veselă și pași – e tata. Mă ridic grăbită să-l ajut.
– Bună dimineața, tată! Lasă-ma pe mine..
Îi i-au din mana ce a mai rămas din ceașcă și îi fac semn să meargă pe verandă. E agitat și speriat. Se duce pe verandă fără să își ridice ochii de la mâini. Am strâns cioburile de pe jos și am mai făcut o cafea.
I-am pus cafeaua în față și m-am pus pe celălalt fotoliu. Își frământa mâinile și murmura ceva. E primul concert de după accident.. Îi simt supărarea și îngrijorarea. E pianist de când îl știu… de când mă știu, am atâta încredere în el și în talentul lui încât știu că va fi perfect, dar cum să îi spun asta.. cum?
După micul de jun s-a închis în cameră lui am ascultat toată ziua recitalul ce avea să-l cânte la noapte. Când se făcu ora 8 m-am dus să mă pregătesc. Ținea foarte mult să arăt impecabil la reprezentațiile lui, când eram mai mică mă enerva și nu înțelegeam de ce trebuia eu să arăt perfect când el era cel ce performa? De ce trebuia eu să fiu mereu în primul rând de fiecare dată când acasă îl auzeam mereu?.. Mereu mă întrebam asta, dar niciodată nu l-am întrebat pe el. Azi știam că trebuie să fiu acolo mai mult ca niciodată.
Cred că era prima oară când eu îl așteptam în josul scărilor. Când mă vazu zâmbi. Mă uitam la el și îi vedeam cearcănele și parul alb – Ai îmbătrânit, tată!
Era aglomerată sala, tata era în culise, iar eu mă rugam să fie totul bine. Când luminile s-au stins mi-am împreunat involuntar mâinile la piept. Scena era luminată, aplauze zgomotoase la intrarea lui în scenă. Îmi era teamă să nu fi uitat și neauzind să nu facă plecăciunea – dar nu uitase.
Cânta pentru prima oară la un pian alb, era ca un mire cu parca atingea tandru degetele miresei sale. Muzica ne învălui pe toți, mai puțin pe el. Cred că era un chin.. cred că fiecare clapă apăsată era ca un spin în inimă. A închis ochii și a continuat așa tot recitalul…
A fost perfect…
Dimineață la cafea i-am întins ziarul, pe prima pagină” UN PIANIST SURD  ȘI MUZICA”

Anunțuri