Stă în pat cu luminile aprinse. În poale ține un bol cu pop-corn. Butonează telecomanda deși televizorul nu este nici măcar în priză. Când ajunge la stratul subțire de sare de pe fundul vasului realizează ca e închis televizorul.

Ia din cuier un hanorac și iese din casă lăsând luminile aprinse. Coboară scările și ajunge în întunericul din stradă. Cu gluga pe cap trece pe lângă un grup de tineri și se izbește neîndemânatică de un băiat.

– Scuză-mă..

Cu vocea joasă și lacrimi pe bărbie pleacă repede de lângă ei. Inima îi bate în tălpi și încetinește. Se așează pe o bancă sub un bec uitat pe străzi.. Își dă gluga jos și înghite fiecare rafală de vânt. Lângă ea se așează tipul de mai devreme, ca și cum s-ar cunoaște. Îl privește speriată și dă să se ridice – o apucă de mână:

– Stai, nu-ți fac nimic.

Își trage mâna și se așează la loc. Mâinile lor erau atât de aproape, privirea lui îi îngheța sufletul, respira din ce în ce mai greu și începea să se panicheze. Își întoarce tot corpul spre ea și îi zâmbește.

– Uite, nu am nimic cu tine, am vrut doar să văd dacă ești bine..

– Sunt!

El a înghițit în sec și și-a aprins o țigară. Ea și-a aruncat ochii în pietrișul de sub picioare și regreta că a ieșit din casă. Rotocoalele de fum se risipeau în părul ei murdar. Îi era rușine, se citea asta în gesturile ei speriate, mâinile erau acum în buzunarele roase de timp, își mușca buzele și în colțurile gurii era prinsă ca-ntr-o lesă cu șuvițe blonde de păr. El se simțea bine, al naibii de bine. Simțea că o domina numai cu privirea, ego-ul lui creștea cu fiecare freamăt tăcut al ei.

– Și..cum te cheamă?

Ea se ridică brusc și fugi, nu îndrăzni să privească înapoi. Nu știa dacă o urmărise sau nu, urcă câte 3-4 scări de-o dată. Când ajunge la ușă se bucură că nu o încuiase. Se aruncă peste masă unde era un mănunchi de chei și se grăbi să încuie ușa. Cu greu a găsit cheia. Tremura și îi era frică să nu fie în urma ei… Stă acum chircită în prag și se amuză de reacțiile ei. Se dezbracă și intră în duș. Toate oasele îi ies prin piele ca printr-o perdea de fum, fumul lui de țigară.

În fața scării stă și privește la geamul ei. Cu o doză de energizant în mână se sprijină de gardul jos și așteaptă să apară măcar în treacăt prin dreptul geamului, să îl vadă. O știe de mult, o urmărește ca pe un pește într-un acvariu – de sus, cu superioritate și cu o admirație pe care nici el nu o poate explica. E ștearsă și tăcută. E veselă și melancolică. Geamul ei se risipește în decorul nocturn al celorlalte cu un simplu clic și un scârțâit ușor de pat. Zâmbește și îi trimite sec un sărut spre geam.

Dimineața se arată rece și seacă. Cu cearcăne și picioarele goale deschide geamul. Privește în jos și-l vede.

– Neața! Hai jos, ți-am adus o cafea.

Ea zâmbește și pleacă din dreptul geamului, speriată se reașează în pat și se străduiește să mai adoarmă puțin. Chipul lui neîngrijit era acolo ca un tablou, îl mai văzuse de multe ori, era ori vecin cu ea.. ori coleg, nu știa, dar îl știa. Coboară din pat, și se încalță, în fugă ia hanoracul din cuier și ajunge în fața lui. Respiră adânc și se pregătește să zică ceva când el nepăsător se ridică și o sărută.

– Stai jos. – îi întinde un pahar de carton cu cafea, cafea fierbinte și dulce.

Se uita la el cu repulsie și  curiozitate. Are ochii negrii și riduri, era înalt și calm. Are degete lungi și subțiri, ca niște crengi uscate țineau țigara și parcă așteptau primăvara. Are barbă și buzele crăpate. Schiță un zâmbet și își aminti ce respirație curată și dulce avea. O prinde de mână

– Nu te otrăvesc. Poți să bei liniștită.

Era așa de sigur pe el, așa de arogant și puternic. Vocea îi era pătrunzătoare și privirea lui parcă de dezmierda, era un paradox uman, un mozaic de contradicții. Se apropie de el și îi dă să bea din paharul ei. Fără ezitare ia o gură și apoi o trage de mână. O sărută apăsat și îi inundă gura cu cafea. Paharul ei era acum în mâna lui, țigara pe jos, iar mâinile ei pe el…

Anunțuri