• A trecut ceva vreme de cand nu te-am mai vazut. Cu ce ocazie imi treci azi pragul din nou?
  • Mi-a fost dor de tine.
  • De mine!?.. . ce vrei?
  • Nimic.
  • Minti!

Chipul lui era mai trist ca niciodata, nu a fost el un om prea vesel, dar nu avea asa de multe riduri.. si

  • Mi-a fost dor de tine, atata tot..
  • M-ai vazut, acum poti linistit sa pleci.

I-am intors spatele si m-am dus in magazie,  acelasi parfum, acelasi pulover, acelasi miros de toamna ca atunci cand a plecat. Au trecut 14 ani si inca imi amintesc de el. Cobor treptele si imi amintesc ultima cearta, ultimele cuvinte, paharul de vin de pe masa, durerea din sufletul meu, copilul vecinilor care dormea la noi in acea noapte. M-am rezemat de masa de biliard din subsol. Era a lui. Mi-am trecut mana peste catifeaua atat de ponosita si de prafuita. Hmm.. imi amintesc primul sarut si cum tatal lui ne-a prins intinsi pe ea, eram fara bluza si aveam fata rosie, niciodata nu l-am putut privi in ochi dupa acel incident, acum ma face sa zambesc. Eram o copila indragostita de un om mare. Un om rau si razbunator. Eram atat de proasta, cum am putut sa fiu mandra ca acel om ma iubea, era cel mai rau… da, asa patetica ma simt acum, atat de trist e sa ma regasesc in copile de pe strada de mana cu un “baiat rau”, zambetul lor inocent, tigara din coltul gurii lor, rujul sters de pe buzele lor, si apoi sa sper ca ele vor avea un final de poveste mai fericit ca al meu.. Imi amintesc cum m-am certat cu toata lumea pentru el, aveam 14 ani.. am fost in stare sa fug cu el in lume si sa nu ma mai intorc. Credeam orbeste in cuvintele lui, in imbratisarile lui, un sarlatan. Imi amintesc cum  m-am mutat in garsoniera lui, era aproape goala, avea multe cutii cu nimic in ele, masa de biliard in loc de pat si o patura. Atat. Apoi au aparut multe alte lucruri noi, televizor, telefon, dulapuri cu bautura.. perne, dar masa de biliard a ramas patul nostru. Am rupt legatura cu familia si mi-am facut prieteni noi, eram mandra de mine si eram fericita in acel cosmar. Nu mancam cu zilele nimic ca el sa isi poata cumpara tigari si bautura, prietenii lui credeau ca suntem avuti, tot ce aveam era furat. Furam haine sa am cu ce ma imbraca, furam bani si bijuterii, furam tot ce puteam. Imi era constant frica, imi era frica de el, de politie, de oamenii de pe strada. Usor usor am incetat sa mai zambesc sau sa mai sper la o altfel de viata, el, usor usor a incetat sa ma mai iubeasca. Pleca cu zilele… cu noptile… cu “treburi”.. imi era frica sa nu pateasca ceva, ma rugam .. ma rugam neincetat sa fie bine. Ma rugam sa nu ma paraseasca. Acum nu ma mai rog.  Ma plimb acum in acest subsol cu anii aceia pusi in cutii.. peste alte cutii. M-a parasit pentru alta, mi-a zis ca a doua zi sa dispar din casa. Ne-am certat pentru prezenta copilului din camera, pentru bani, pentru ca sunt urata si plictisitoare.. Deja aveam putin peste 23 de ani. Am plecat si am luat tot cu mine.

Am urcat inapoi in magazin. El era tot acolo rezemat de usa de la intrare.

  • Nu ai plecat?
  • Nu.
  • De ce?
  • Te iubesc inca!

“Te iubesc!”.. cat am tanjit ca aceste cuvinte sa fie rostite de acele buze uscate. Acum le aud si simt … nimic. Absolut nimic.

  • Tu m-ai uitat?
  • Da.
  • Pur si simplu?
  • Nu.
  • Dar!?
  • Am avut nevoie de mai bine de 14 ani sa-mi dau seama ca te-am uitat complet.

A inghitit in sec. Ce se astepta sa se intample?! Sa sar in bratele lui? Sa ii ofer un loc sa doarma? O masa calda? Iubirea mea?! Patetic.

  • Acum am sa plec.

Si a plecat. Acum am sa ma pot ruga din nou…. Sa nu se mai intoarca niciodata.

Anunțuri